Translate

Povești nemuritoare scrise de noi

Mr. Haios și Madam Romica

[Narator: Victoria]
Dl. Haios era un tânăr tare prezentabil. Avea mustață, cioc și perciuni lungi pe lângă urechile date cu loțiune de aloe vera zilnic. El mai avea câțiva frați în lume și toți o duceau bine. Aveau case, mașini și palate construite în stil chinezo-american. Era propriul lui patron și nu suporta   să primească ordine de la nimeni. Mergea vesel în bmw-ul lui ultimul răcnet și se credea „mișto” (Da cine mai e ca mine, bă, ziceți voi? îl auzeai adesea). Îi plăcea să fie cult, să citească mult și era în temă cu toate noutățile. Știa cine încasează pariurile cele mai mari, cine joacă poker cel mai bine, cine se înscrie la primărie sau la președinție, cine prezintă rubricile sportive și cine este baștanul de pe youtube care are mașină mai tare ca a lui. Într-o zi, însă, s-a îndrăgostit....
[Narator: Vio, XIIC]
- O serenadă vreau să-i fac iubitei mele și vreau să-i cânt o poezie. 
- Da știi, bă, o poezie?
- Da crezi că nu știu?
- Habar n-ai!
Ambiția lui puternică l-a făcut imediat să ia toate măsurile să devină cel mai bun cântăreț de poezii. Nu i-a ieșit, însă. Azi așa, mâine așa, Mr. Haios a căutat alte modalități să devină un îndrăgostit perfect. Cu toate strădaniile lui, nimic nu-i ieșea cum voia. Într-o zi, s-a dat jos din mașina lui, s-a așezat pe o bancă în parc și s-a gândit. O concluzie uluitoare l-a doborât.


Singurătate...


[Narator: Victoria]
Eram convins că la ora aceea nu putea fi niciun emisar al veștilor bune. Era trecut de ora unu dimineața când a sunat telefonul. Mi-era frică să răspund. Nu știu cum, totuși, am făcut-o... 
- Un incendiu ți-a devastat casa. Vino cât poți de repede. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu părinții tăi.
Habar n-am a cui era vocea. Putea să fi fost Anda, vecina de vizavi de casa părintească de pe strada Iorgulescu, sau Irinna, verișoara. Oricum, nu mai conta. Posibilitatea de a fi rămas orfan la 16 ani era foarte mare. M-a apucat un plâns puternic.
[Narator: Anda]
Nu știam ce să fac. L-am rugat pe Tudy să mă ducă repede cu camioneta acasă. De când începuse acest semestru nu mai fusesem să-mi văd părinții. Nici prin vis nu mi-a trecut că o să-mi văd casa în flăcări. În fine, am ajuns în două ore. Eram disperat. Pompierii încă mai stingeau flăcările devastatoare ca niște guri de leu oribile. Casa era doar o ruină. 
- Îmi pare rău pentru părinții tăi, mi-a spus șeful pompierilor când i-am zis cine sunt.
- Adică...? Adică...?
- Băiete, trebuie să fii tare! Ești singur pe lume de-acum.
- Nu e posibil!
M-am aruncat spre jăraticul ce-mi mistuia furios și ultimele amintiri și am rugat în genunchi cerul să fie doar un vis tot coșmarul ce-l trăiam. Dar atunci cred că Dumnezeu și-a închis pleoapele.
[Narator: Vio, XIIC]
A doua zi, m-am dus la bancă împreună cu mătușa, singura rudă ce-mi rămăsese. Am scos bani din agoniselile părinților mei și am acoperit cheltuielile de înmormântare. Restul sumei - destul de mari - trebuia să mă ajute să mă descurc în liceu și apoi să-mi găsesc ceva de muncă. Nu cred că am mai trăit ceva atât de tragic precum înmormântarea părinților. Ploua, ploua necontenit în ziua aia și toată lumea era mohorâtă și plină de noroiul din cimitir. În sufletul meu era oricum mult mai mult noroi și întunecare.

[Narator: Andreea]
Așteptam soarele... Dar iată că el nu avea de gând să apară. M-am întors la școală și pe bune îmi doream să le spun la toți câtă durere am îndurat și-mi juram că de-acum voi fi mai curajos și voi știi să-mi fiu și părinți și bunici și frate și soră, căci învățasem că nimic nu e mai presus și mai de încredere decât persoana ta. Parcă așteptam o zi mai bună, ceva mai folositor pentru ființa mea.

[Narator: Luca, X E]

Incepuse o nouă zi... Soarele strălucea, iar vântul nu adia deloc, dar eu tot nu puteam să mă bucur de splendoarea acestei zile din cauza pierderii pe care o avusesem cu câteva săptămâni în urmă. Veneam de la şcoală pe drumul ce obişnuiam să mă joc cu prietenii mei în copilărie... demult, înainte să ne mutăm dincolo. Trecând prin faţa casei unuia dintre prietenii mei, l-am văzut cum se juca, vesel, cu familia lui. Am început a plânge, mergând mereu mai departe. Aproape de casă, ajungând în dreptul porţii începusem să-mi imaginez că părinţii mei sunt acolo şi mă aşteaptă, bucuroşi, pe mine.

[Narator: Luca, X E]
Am început să alerg, ștergându-mi lacrimile de pe fața ce nu mai zâmbise de mult timp, dar, când am deschis ușa casei, zâmbetul mi-a dispărut și din nou m-a cuprins un val de tristețe. Camera de zi era goală, iar tabloul cu părinții mei căzuse. M-am dus și am luat poza dintre cioburile geamului și am plecat în curtea din spate, unde obișnuiam să stau cu părinții mei, dar nu mai e aceeași atmosferă.

[Victoria]
Ca un prieten vechi și fidel, natura își aruncă lacrimile gri ca un al doilea botez peste creștetul capului meu smerit. Strângeam la piept poza aceea. Ploaia măruntă îmi alina dorul neștiut, iar vântul timid îmi întărea singurătatea... „Părinții sunt ca apa... atâta timp cât o avem, nu ne gândim că este esențială, iar când n-o mai avem, ne purtăm ca sălbaticii pierduți în deșert, grăbiți să facem orice, dar orice, pentru numai o gură de apă... Întotdeauna mi-am iubit părinții, dar niciodată ca acum!”. Lumina zilei începuse și ea să se stingă. „Aș vrea să strig în gura mare și lumea să mă audă: iubiți-vă părinții!”. Își aduse aminte de Matei, colegul lui de bancă, cel care niciodată nu era mulțumit de ceea ce făceau pentru el părinții. Avea de toate, telefon scump, tabletă, mașină, haine de firmă, dar ducea lipsă de ceva esențial: respect.


10 decembrie 2012
Astăzi se încheie concursul nostru de povestiri, însă până la miezul nopţii mai aveţi ceva timp să încercaţi un final pentru povestire... Câştigătorul va fi anunţat săptămâna viitoare şi totodată premiat în cursul festivităţii care se pregăteşte cu ocazia sărbătorilor.

12 decembrie 2012
S-a încheiat concursul de povestire digitală și îi felicit pe cei câțiva care și-au dat silința să scrie câteva cuvinte, să creeze texte originale sau să posteze comentarii, iar pe cei care n-au avut curajul sau n-au avut imaginație, pur și simplu, îi aștept la viitoarele proiecte de tipul acesta! Mult succes!

19 decembrie 2012
Luca Georgian, din clasa a X-a E a liceului nostru, a fost premiantul proiectului „Literatura digitală pentru elevi”, desfășurat pe platforma virtuală a acestui blog. Îl felicit încă o dată și îi urez succes!

5 comentarii:

  1. Inceputul ,,adevarat'' pe care il asteptam cu totii care este??:|

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce inseamna "inceputul adevarat"? La ce te referi? Eu am postat doua povestiri, iar tu iti alegi una singura (ori poti posta la amandoua) pe care sa o continui sau poti propune tu alta, cu un "inceput adevarat"... Succes, astept textul tau.

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. [Narator:Luca,X-E]Am inceput sa alerg stergandu-mi lacrimile de pe fata ce nu mai zambise de mult, dar cand am deschis usa casei zambetul mi-a disparut si din nou m-a cuprins un nou val de tristete. Camera de zi era goala iar tabloul cu parintii mei cazuse,m-am dus si am luat poza dintre cioburile geamului si am plecat in curtea din spate unde obisnuiam sa stau cu paritii mei, dar nu mai e aceias atmosfera.

    RăspundețiȘtergere